Menstruatia mea era foarte exacta, la 28 de zile, dar in luna respectiva a durat doar o zi, doar o dimineata si atat. Stiam ca ceva se intampla. Aveam o stare de agitatie, eram plina de emotii fara motiv, asa ca a doua zi pe seara, m-am inchis in baia parintilor mei si am facut testul de sarcina. Au aparut cele doua liniute clare semn ca este pozitiv, si deci piciul nostru este acolo, e viu. Nu-mi venea a crede ca a fost atat de usor, eram sigura ca va fi nevoie de mai multe luni de incercari pana la marea reusita. Nu am dormit toata noaptea, de fericire, de teama, de griji, de extaz, era acea stare pe care o aveam in copilarie in noaptea dinaintea unei plecari in vacanta. La prima ora a diminetii de luni eram in receptia clinicii MedLife sa-mi recoltez sange pentru testul beta hCG, iar in jurul orei 14 era confirmat: voi deveni mamica, iar el tatic! Din acel moment viata noastra avea sa se schimbe. Am stiut ca nimic nu va mai fi la fel. Ci totul va fi mult mai frumos.

Doar ca bucuria maxima nu avea sa dureze mult, deoarece la 6 saptamani m-am internat de urgenta cu iminenta de avort asa cum v-am povestit si la primul trimestru de sarcina. Iar de atunci au inceput sa apara primele mele griji de mamica, primele lacrimi de neputinta, de emotie, de mama, si asa s-au facut simtite si primele sentimente de dragoste pentru mica samanta de om, care avea sa se nasca cu bine si sa ma faca cea mai fericita si implinita femeie din univers, si va fi prima fiinta care imi va spune „mama”. Cu repaus la pat si tratament medicamentos, dar mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut cu bine peste sperietura de la inceputul sarcinii, iar la 8 saptamani deja ii ascultam bataile micii inimioare ce prinsese viata.

A urmat o perioada frumoasa, de fericire si extaz, ma simteam mai frumoasa ca oricand, ma simteam iubita pana peste cap, iar burtica devenea din ce in ce mai proeminenta. Simteam ca atrag privirile tuturor si ca toata lumea imi zambeste, chiar ma simteam admirata. Ma priveam in vitrinele magazinelor si mi se parea ca arat extraordinar asa insarcinata. Pana si sotul meu simteam ca ma priveste altfel, ca ma savureaza din priviri, ca ma iubeste pana la ultima celula. Singura neplacere era dimineata, moment al zilei in care aveam greturi puternice si trebuia neaparat sa vars ca sa imi treaca starea de rau. Asa ca pana in saptamana a 14-a am vomat zilnic. Dar in afara diminetii, restul zilei totul era perfect, nicio durere, nicio stare de rau, nu greata, nu arsuri, poate doar o stare de somnolenta mai pronuntata decat de obicei. Si cred ca eram mai emotiva decat de obicei, mult mai sensibila.

Cea mai emotionanta si remarcanta ecografie a fost la 14 saptamani, atunci cand am efectuat Dublu test. A fost prima data cand am vazut ca bebelusul nostru este un adevarat copil, are forma umana, ba chiar a vrut sa ne arate din prima ca este baietel. Am plecat de la clinica foarte emotionati si fericiti, si am simtit pentru prima oara cu adevarat ca vom fi parinti. Eram cei mai fericiti viitori parinti. Si mai fericiti am fost atunci cand rezultatele de la Dublu test nu au aratat vreun risc in dezvoltarea bebelusului, drept urmare ca nu am fost nevoita sa efectuez si Triplu test.

Prin saptamana 15-16 am simtit primii „fluturi in stomac”. Cam asta este sentimentul primelor miscari delicate ale micului piscotel atunci cand incepe sa exploreze terenul. Si din acel moment in care simteam efectiv ca o noua viata creste in mine, a inceput sa se formeze legatura puternica dintre noi doi. Ii puneam sa asculte muzica, ba chiar ii cantam, vorbeam cu el, il mangaiam, stiam ca este acolo si este al meu.

In saptamana 23 am avut programarea la Morfologia fetala de trimestru II in sarcina, cand am aflat ca bebe e pe cale sa iasa afara, si pentru a impiedica asta este nevoie de operatiunea de cerclaj de col uterin. Iar de la acea ecografie s-a schimbat total viata mea. A trebuit sa fac de urgenta cerclajul de care imi era atat de teama, iar apoi au urmat saptamani lungi si grele in pat. Doar in pat zi de zi. In pat stateam, citeam, ascultam muzica, urmaream filme, in pat mancam, langa pat aveam termosul cu lapte cald, pentru arsurile puternice care isi faceau des aparitia. Singurele plimbari erau pana la baie pentru necesitati, iar dimineata si seara drumul pana la patul din dormitor.

Dar m-am acomodat, desi nu a fost deloc usor, si astfel am ajuns cu bine in trimestrul III, inca 2 in 1. Era ultimul trimestrul de sarcina, si era cel de care imi era cel mai teama. In primul rand ca se apropia nasterea de care imi era frica inca dinainte sa raman insarcinata, iar pe de alta parte citisem ca incep neplacerile cele mai mari. Dar din fericire eu nu am avut nici probleme cu somnul, nu am avut insomnii, nici cu umflatul mainilor sau picioarelor, nici vreun alt simptom jenant. Doar arsuri, tot timpul arsuri, care se stingeau cu lapte. Si totusi eram nerabdatoare sa treaca saptamanile si sa nasc o data, sa imi vad puiul, sa il tin in brate, si sa ies pe strada, sa merg, sa vad lume, sa imi scartaie zapada sub talpi, sa sofez, ba chiar sa merg cu metroul, imi doream sa merg la cumparaturi si multe alte lucruri, care de altfel sunt banale pentru orice om obisnuit. Apropo de cumparaturi, a fost cumplit sa nu merg eu personal sa ii aleg lucrusoarele bebelusului meu. Noroc ca exista cumparaturile online, si astfel am putut alege o parte din lucrurile pentru ingrijirea lui, jucarii si hainute, si alte nimicuri care credeam ca vor fi necesare.

Simteam ca se apropie din ce in ce mai mult momentul nasterii, momentul in care imi voi vedea puiul. In ultimele saptamani de sarcina ma gandeam tot mai des cum o sa arate, oare o sa ma descurc cu el, o sa fiu o mamica buna, o sa reusesc sa il fac sa-si gaseasca linistea la pieptul meu, oare or sa ii vina hainutele care miros superb a bebe si asteapta de vreo luna in geanta pentru nastere, si oare cum o sa il alintam? Si multe astfel de intrebari ma chinuiau zi de zi.

In saptamana 32 am fost la morfologia fetala de trimestru III, unde mi-am vazut rapid puiul, si am aflat ca totul este in regula, este pozitionat deja cu capul in jos, deci perfect pentru nasterea naturala. Uff deja simteam cum incepe sa ma doara tot numai cand ma gandeam la asta. Si totusi abia asteptam sa nasc. Sa vad si eu eu daca este adevarat tot ce citisem si auzisem despre momentul si emotiile nasterii, si anume ca nu sunt dureri chiar atat de ingrozitoare si ca nu mai simti nicio durere din momentul in care nasti si iti vezi puiul pentru prima data.

Ultima luna a trecut neasteptat de repede. Asta poate si din cauza ca am avut mai tot timpul pe cineva acasa cu mine (ori sotul meu iubit, ori soacra mea draga, ori surioara mea mai mica). Si desi ma miscam foarte greu si incepea sa ma cam doara tot corpul (evident lunile petrecute fara miscare aveau urmarile lor) aveam o stare de bine si de fericire. Se apropia momentul nasterii- ma obisnuisem deja cu ideea ca voi naste natural, mai aveam foarte putin de stat in pat si urmau zilele, lunile de fericire si iubire, de bebelusie si de mamicie.

Casa intrase in curatenie generala si dezinfectare totala, dormitorul nostru deja se inoise – mai aparuse un patut mic si un perete viu colorat cu personaje animate, o comoda plina cu hainute mici, mici de tot. Geanta cu lucrurile pentru maternitate era gata, trebuia doar sa se implineasca termenul de 37 saptamani ca sa imi poata scoata firul de cerclaj. Si apoi gata, aveam sa nasc, sa imi vad baietelul, sa devin cea mai fericita mamica si sotie, aveam sa traiesc acele sentimente si emotii despre care citisem atatea.

A fost o sarcina cu emotii, cu temeri, dar cu multa speranta. A fost o perioada grea, dar in care am fost inconjurata de multa dragoste. Acum cand scriu aceste randuri, simt ca sunt mamica lui dintotdeauna. Nici nu mai stiu cum era viata de dinainte de el. Nici nu imi pot imagina viata fara el. Simt o fericire nemarginita atunci cand il privesc si ma minunez in fiecare zi de fiecare progres facut de el si am momente, chiar si acum dupa un an si jumatate, in care il privesc si parca nu imi vine a crede ca este al meu, ca minunea asta frumoasa a crescut in mine 9 luni. Sunt indragostita fara recuperare si ador fiecare moment petrecut impreuna. Imi doresc din tot sufletul sa fie sanatos si norocos in viata. Sa fim noi toti sanatosi si sa ii putem oferi totul, toata dragostea si sprijinul de care va avea nevoie. Sa ii fim mereu alaturi, sa ii fim parinti si prieteni.

In saptamana 13 si 5 zile am avut prima ecografie adevarata, atunci cand am facut Dublu test, prima data cand mi-am vazut efectiv copilasul, caci deja nu mai era o samanta de om, era copil-copil. Si asta m-a marcat si m-a emotionat pana la lacrimi, caci nu ma asteptam sa il vad asa mare, sa ii vad fiecare particica a corpului. Tot la aceasta ecografie i-am aflat si sexul, iar vestea ca este baietel ne-a bucurat nespus de mult. Eu nu imi doream ceva anume, copil sanatos sa fie, dar sotului meu drag stiu ca i-ar fi placut ceva mai mult sa fie baiat, asa ca eram si mai fericita afland si vazand ca in burtica mea creste un baietel. Rezultatele de la Dublu test au fost in limitele normale, asa ca nu mai aveam niciun motiv de ingrijorare. Starile matinale de greata au inceput sa se rareasca, burtica incepea sa creasca si ma simteam in al 9-lea cer. Simteam ca sunt cea mai frumoasa mamica. Deja incepusem sa ma uit dupa hainute de bebelusi, dupa tenesi de baietei, dupa orice era pentru bebelusi.

Au fost saptamani frumoase, saptamani in care am colindat tara in lung si in lat, saptamani in care m-am bucurat nespus de mult de fiecare miscare a lui bebe pe care o simteam in burtica mea, saptamani in care nici nu banuiam ce va urma. Astfel ca in saptamana 23 de sarcina la ecografia morfofetala de trimestru II (in care nu prea am vazut mare lucru, spre deosebire de prima ecografie) am aflat ca am colul deschis si este nevoie de cerclaj. A fost ultima mea zi afara, ultima zi de plimbare, dar a fost prima zi in care au aparut grijile adevarate de mama, caci pentru prima data in viata nu m-am gandit la mine si ce o sa mi se intample in cadrul procedurii de cerclaj de col uterin, ci grija mea era indreptata doar catre bebelusul meu pe care simteam deja ca il iubesc, ca nu pot merge mai departe fara el. Imi doream atat de tare sa nu i se intample nimic rau si sa ajungem cu bine impreuna la termenul nasterii.

Dupa cerclare, saptamanile ce au urmat le-am petrecut in pat, cu zile mai bune sau mai putin bune, dar cu multumirea ca fiecare zi care trecea ne apropia mai mult de termenul necesar unei nasteri in siguranta.

Spre sfarsitul trimestrului II, am fost mult mai sensibila, si aveam momente in care parca imi venea sa plang din orice. Ma sensibiliza pana la lacrimi fiecare nastere sau bebelus vazut in vreun film. Ca sa nu mai vorbesc despre emisiunea „Totul despre mame” care se difuza destul de des in acea perioada si in cadrul careia erau prezentate filmarile de la doua nasteri. Priveam si nu imi venea sa cred ce ma asteapta. Indiferent daca voi naste prin cezariana sau va fi nastere naturala, teama e aceeasi. Dar momentul nasterii inca parea atat de departe, si deocamdata grijile mele erau indreptate doar catre puisorul meu. Ma preocupam sa mananc sanatos, variat, sa am grija sa dorm pe partea stanga (citisem ca nu diminueaza oxigenarea bebelusului), pe burta oricum nu mai puteam sa dorm de mult, iar pe spate deja bebelusului greutatea imi taia rasuflarea. Preocuparea zilnica era sa ii numar miscarile, ceea ce in unele zile imi provoca o mare neliniste, atunci cand bebe era mai lenes.

Pe parcursul trimestrului II singurele neplaceri au fost legate- in cazul meu- doar de repausul la pat (si implicatiile repausului) si de pozitia somnului, caci dormeam mai tot timpul pe partea stanga si incepusera sa apara durerile de sold si de mijloc.

Trimestrul II de sarcina a debutat frumos, cu bucurie si saptamani de fericire, dar din pacate spre sfarsit au aparut grijile si neplacerile cerclajului. Dar una peste alta a fost perioada in care am putut sa ma bucur de plimbari sub cerul liber, in care m-am simtit cea mai frumoasa viitoare mamica, in care mi-am plimbat mandra burtica, in care am inceput sa simt miscarile pestisorului meu (urma sa fie zodia pesti dupa DPN).

Am ramas pentru internare de urgenta, mi s-au facut analizele necesare, urmand ca a doua zi sa mi se faca cerclajul. Au urmat ore lungi petrecute la telefon cu sotul meu care imi citea informatii cat mai multe si mai detaliate despre cerclaj.

Desi aveam incredere totala in medicul meu, eram ingrijorata, caci eu aveam 23 de saptamani de sarcina si imi era teama ca interventia pentru cerclaj sa nu provoace contractii sau infectie sau orice.

A fost o noapte lunga petrecuta singura intr-o rezerva in spital, eram foarte ingrijorata, nu pentru procedura in sine despre care nu stiam foarte multe, ci pentru baietelul meu, il simteam ca este agitat si il rugam sa se tina strans de mami pana inchide doctorul „usita”. A doua zi de dimineata, am mers la sala unde urma sa aiba loc procedura de cerclaj, mi s-a pus o perfuzie care m-a adormit instantaneu, apoi m-am trezit in sala de Reanimare si aveam mici dureri asemanatoare cu cele de la menstruatie. Am fost dusa in salon imediat ce m-am trezit si m-am intins in patul meu, cel ridicat cu doua caramizi la picioare. Pana aici toate bune, eram fericita ca am scapat, nu am simtit nimic, nu ustura, nu m-a durut dupa, nu m-a incomodat nicicum, bebe era activ, chiar foarte activ, iar eu credeam sau chiar aveam siguranta ca urmeaza sa imi reiau viata de dinainte. Dar se pare ca nu a fost asa.

A urmat discutia cu medicul, mi-a explicat ca am avut colul mic de la inceput si probabil din cauza efortului sau a drumurilor mai lungi cu masina (ma intorsesem dintr-o luuunga deplasare in interes de serviciu) si chiar a statului prelungit pe scaun fara sa ma intind in pat( cel putin 10 ore pe zi- serviciu+drum) si mi-a dat si vestea ca nu este de ajuns cerclajul, si ca este nevoie de mai mult de atat. Si mai exact: un pumn de pastile antispastice si de-ale sarcinii de luat zilnic (eu care sunt anti-pastile si mi-e foarte greu sa le inghit, nu a fost o veste chiar buna), renuntarea la serviciu, contact sexual interzis(asta oricum nu intra in calcul pe timpul sarcinii), niciun fel de efort fizic, repaos TOTAL la pat, toate paturile ridicate pentru a avea bazinul mai sus decat nivelul capului si bineinteles perne sub picioare, niciun fel de miscare, de evitat chiar si drumuri cu masina personala, caci altfel nu voi putea ajunge la 37 saptamani.

Am ajuns acasa, unde sotul imi aranjase frumos paturile, pusese carti sub salteaua patului din dormitor si de asemeni improvizase ceva si sub picioarele canapelei din sufragerie unde urma sa imi petrec urmatoarele luni. A urmat o perioada lunga si poate chiar cea mai grea din viata mea. Fiecare durere de burtica ma gandeam ca e ceva grav, fiecare ora in care bebe nu misca ma ingrijora teribil. Nu asa imi imaginasem sarcina. Mai ales ca toate persoanele din jurul meu care acum aveau copilasi au avut sarcini usoare, foarte usoare, indiferent de varsta si de greutate. A fost o perioada deloc usoara, plina de temeri si de prea multe ore petrecute singura, ore in care m-am uitat la filme, am ascultat muzica, m-am jucat la PC, dar in care m-am si plictisit, am plans, am avut nervi, m-am intrebat de ce mi se intampla tocmai mie asta, am vorbit cu baietelul meu, i-am cantat, i-am spus povesti, l-am alintat, l-am mangaiat si am avut tot timpul atentia indreptata catre el, doar catre el. In fiecare seara i-am multumit lui Doamne, Doamne ca am trecut cu bine amandoi peste o alta zi. Au fost 37 de saptamani grele si usoare in acelasi timp, in care am trecut prin stari extreme si necunoscute de mine pana atunci, dar pline de speranta ca vom ajunge cu bine la sfarsitul acestei calatorii.

Cu cat inaintam in sarcina cu atat imi era mai teama ca va ceda firul de cerclaj inainte sa il desfaca medicul. Si uite asa au trecut lunile stand cu capul mai jos decat picioarele, si s-a apropiat si ziua in care urma sa imi scoata firul de cerclaj. Cu doua zile inainte de data stabilita pentru scoaterea firului (de care imi era atat de frica si tot ce stiam era ca nu va fi cu anestezie, ceea ce ma facea sa cred ca o sa doara rau) am inceput sa elimin din dopul gelatinos si sa am dureri de burtica, nu contractii, ci doar dureri, despre care medicul mi-a spus ca sunt normale, deoarece sarcina este in coborare. Am ajuns cu bine in ziua cu pricina la spital, medicul mi-a scos firul chiar la camera de garda, a fost foarte rapid, si intr-adevar fara anestezie, si a durut mai putin decat un test Papanicolau, deci aproape deloc. Apoi am ramas internata in asteptarea nasterii care se anunta a fi naturala (desi, eu tot speram sa apara ceva si sa fac cezariana fiindu-mi foarte frica de nasterea naturala). Iar in a 6-a noapte petrecuta in spital au inceput sa apara contractiile, si in exact 12 ore eram cea mai fericita tinandu-mi in brate baietelul meu mult dorit. Mai multe despre nasterea naturala am scris aici.

Am vrut musai sa scriu despre experienta cerclajului pentru ca eu am cautat mult despre cerclaj in sarcina si am gasit greu detalii, pareri si experiente proprii. Pe site-urile specializate erau cam aceleasi lucruri:

„Cerclajul cervical este o procedura chirugicala, relativ simpla, ce are scopul de a mentine colul uterin inchis pe toata durata sarcinii. Procedura consta in coaserea colului cu un fir gros, care nu se poate absoarbe, ce va impiedica in acest fel alunecarea bebelusului in exterior – deci o nastere prematura. Incontinenta cervicala inseamna dilatarea colului fara durere si mai devreme decat trebuie, punand in pericol viata copilasului din uter. O asemenea situatie poate duce deci la avort sau la nastere prematura. Cerclajul se face la inceputul celui de al doilea trimestru de sarcina sau in momentul in care medicul descopera deschiderea prematura a colului. De obicei, cerclajul se efectueaza intre saptamana a 12-a si saptamana 21-a. „

Pe forumuri toate mamicile care urmau sa faca aceasta interventie de cerclaj in sarcina intrebau ce este, cum se intampla, anestezie de care, doare ori nu doare, cum e dupa, cand si cum scoate firul, dar raspunsuri nu prea. Cred ca toata lumea dupa ce trece printr-o interventie care nu a fost traumatizanta nu mai scrie nimic. Foarte rar mai gasesti cate un raspuns de la mamici dupa ce le-a fost scos firul de cerclaj sau au nascut. Iar atunci cand urmeaza sa ti se faca un cerclaj sau chiar sa nasti vrei detalii, multe detalii, dar de la mamicile care au trecut efectiv prin asta, pentru ca uneori nu este de ajuns doar teoria de pe site-uri de specialitate sau explicatiile medicului.

Va doresc sarcina usoara, credinta, mult curaj, rabdare si copii sanatosi! Si daca aveti sa-mi adresati vreo intrebare despre cerclaj in sarcina va voi raspunde cu mare drag!